Kentucky. Bourbon. KFC

Kentucky. Sau cine a pus, bre, porumb în băutură?

Commonwealth of Kentucky este numele oficial al statului. În SUA numai 4 state au în componența numelui termenul "commonwealth", adică "întemeiat spre binele comun – common well": Kentucky, Pennsylvania, Virginia și Massachusetts. Că așa au decis ele când s-au alăturat Statelor Unite.

Ca orice stat american, Kentucky are și o "poreclă" – Bluegrass state. Adică statul ierbii albastre. Nu e chiar albastră iarba acolo dar într-adevăr au o varietate foarte deasă și moale, motiv pentru care au dezvoltat și o puternică industrie de crescut cai de rasă.

Cum ne-am învățat deja, și Kentucky are o capitală de care nu a auzit nimeni pe la noi pe acasă și care nu are nicio legătură cu numele statului: Frankfort. Nu are legătură cu Frankfurt ci cu un anume Frank care s-a înecat încercând să traverseze râul Kentucky printr-un vad (ford) – Frank's Ford. Adică vadul lui Frank. Legenda spune că, la fel ca la noi cu Bucharest/Budapest, și-au luat mulți țeapă încercând să ajungă în Germania dar și-au cumpărat bilete de avion spre Kentucky.

Statul în sine ARE totuși legătură cu germanii. Pe la 1700 imigranții germani, irlandezi și scoțieni se mutau ușor spre vest și au început să se stabilească în zonă. Întâmplător sau nu, ăștia toți cu dragoste ancestrală de distilat chestii. Ceea ce practic i-a făcut eroi în SUA. Eu, cum aud că e rost de distilat, mă înființez nechemată. Se știe.

Pe cei veniți în zonă i-a ajutat experiența în distilărie dar nu prea aveau ce distila pe acolo că struguri sau cereale nu creșteau. Și atunci au ochit cu sete (la propriu) porumbul care creștea câtă frunză, câtă iarbă (dar nu albastră, ați reținut, da?). Păi nu distilăm noi porumb? Distilăm, Măria Ta! Că aveau deja rețeta de whiskey cu care veniseră de acasă de la ei. Doar că în whiskey puteau băga orz, secară, porumb, grâu. În bourbon au ajuns la rețeta perfectă de 51% porumb, restul cerealele celelalte.

De ce bourbon și nu i-au zis simplu whiskey? În primul rând compoziția era diferită. În al doilea rând butoaiele – bourbon-ul se maturează numai în butoaie de stejar noi, arse pe dinăuntru. Știți ce fac americanii cu butoaiele folosite? Le vând scoțienilor, pentru că scotch-ul se face doar în butoaie deja folosite măcar o dată. Win – win situation.

Ca să fie mai clar:

Whiskey – bagi în el ce cereale vrei, maturezi în ce butoaie vrei. Fără fițe și pretenții

Bourbon – bagi 51% porumb + alte cereale, maturezi doar în butoaie de stejar noi și arse pe dinăuntru, 95% din bourbonul lumii se produce în Kentucky

Scotch – bagi orz, maturezi doar în butoaie deja utilizate, se produce doar în Scoția

Dar de ce "bourbon"? Pentru că, înainte să se cheme Commonwealth of Kentucky, o parte din stat aparținuse statului Virginia și se numise Bourbon County, în onoarea Casei de Bourbon din Franța. Când ăștia din Kentucky au început să vândă whiskey-ul produs din 51% porumb, au inscripționat pe butoaiele care plecau din stat "Old Bourbon" – adică produs de ăia care se numiseră cândva Bourbon County. Numele a prins și s-a extins la conținutul butoaielor.

Acum, despre decizia de a afuma butoaiele înainte de folosire există câteva legende, toate legate de numele unui pastor, Elijah Craig. Una din povești spune că omul a ars din greșeală un butoi și a decis totuși să îl folosească așa ars. De chitră. Și bam! A dat de gustul de afumat. Altă istorie spune că același prelat a încercat prin ardere să ascundă gustul de pește care fusese depozitat în butoaie înainte de a le folosi la whiskey. Niciuna din povești nu este confirmată, specialiștii în general tăind mucul căutătorilor de senzațional ca mine și afirmând că cel mai probabil a fost un proces îndelungat de încercări, eșecuri și succese care a dus la formula actuală.

Când a venit Prohibiția în 1920, distileriile din Kentucky au intrat în panică… sau în afaceri cu mafia. O parte au primit licență să vândă whiskey ca medicament. Doctorul îți scria rețetă pentru sirop de gât, tu mergeai la farmacie și primeai un strop de bourbon. N-am avut eu norocul ăsta.

Alții și-au transformat distilăriile în fabrici de oțet. Dar vorba bancului cu fabrica de mașini de cusut: oricum asamblau mașinile de cusut, tot AKM-uri le ieșeau, așa și ăștia – când turnau oțetul în sticluțe, tot bourbon era.

În ce privește experiența personală, noi am stat în Louisville – capitala mondială a bourbon-ului. Adică oriunde te-ai întoarce, dai de o distilărie sau un bar unde poți turna în tine cât te țin cureaua și portofelul. Practic, și dacă inspiri mai puternic pe acolo ai emoții dacă îți pune poliția fiola. Cum la Las Vegas primul lucru pe care îl vezi când ieși din avion e un aparat de păcănele, la Louisville sunt reclamele și magazinele de bourbon.

Avionul cu care am mers, Bombardier. Nu de-al nostru din cartier. Din ala adevarat.

Lângă mine se așează cosmarul vieții mele. Un domn cu un pitbull. Ca sa fiu bine înțeleasă: nu domnul era problema mea. Cică āla e service dog. De ce ai lua un pitbull service dog? De ce nu iei un pomeranian? Āla nu e bun? Iti șterge şi praful prin casā. Mai "service" decât asta n-are cum.

În fața mea o domnişoarā vorbește la telefon jumate rusă, jumate ucraineanā. Ea la business. Eu la bugetari.

Când imi era lumea mai dragā, anunță însoțitorii de bord ca unul din bagajele de mânā care urmau sa fie depozitate de echipaj că nu încăpea în spațiul de deasupra scaunelor...vibrează. Să vină posesorul sā le arate ce vibrează. Evident, tot avionul cu ochii pe împricinat. Eu convinsā cā e o femeie care şi-a luat cu ea vreo "jucārie" şi a uitat sā îi activeze siguranţa. Cā astea au şi siguranță mai nou, sā nu se declanşeze sā te faci de râs. Știu de la ...o prietenā.

Bagajul nu era al unei femei. Era al domnului cu pitbull-ul.

Jumate de ora de zbor. Vedeam cafeaua cum se apropie de mine. Căruciorul cu băuturi. Nu apucā însoțitorii de bord sa servească pe nimeni că se bagā pilotul: "Având în vedere cā ne așteptăm să traversām câteva goluri de aer, rugām toți pasagerii sā se abțină şi să rămână așezați. Serviciul de food and drink este anulat pe toatā durata zborului." Chitre. Am rămas nebāutā şi zgâlţâitā. Si cu pitbullul care a stat cu ochii țintā pe mine.

Evident că la aterizare m-am repezit în prima distilărie care mi-a ieșit în cale și aia a fost Jim Beam. Cum e cunoscut și la noi, am zis să merg la sursă.

Drumul până la distilărie e un fel de Scoția transferată în SUA. Dealuri verzi, peisaje de dai cu cușma de pământ. Iar distilăria face bani nu numai din vânzarea băuturii dar și din tururile ghidate. Nu îți faci programare din timp, poți doar să miroși bourbon-ul din curte. Eu l-am mirosit direct din zona de fermentare.

Și cum am experiența distilăriilor scoțiene, am fost a mai exotică din grup. Cum nu avea nimeni întrebări, eu eram pregătită cu lista de acasă, că nu mergem așa, niște novici, ne pregătim temeinic. Da' mai vindeți butoaiele scoțienilor? Da' de ce ardeți butoaiele pe dinăuntru înainte de utilizare? Da' cât timp pregătiți degustătorii? La final mă dădea de exemplu ghida: "Uite, doamna care a fost în Scoția știe!" Cum ar veni, a mai fiartă pe băutură din grup. Dar am terminat eu șefă de promoție turul ghidat? Am terminat. La facultate nu m-am distins cum mă disting la spirtoase.

De știut că Jim Beam este o firmă de familie care a produs bourbon de-a lungul mai multor generații. Cel care a dezvoltat cel mai mult distilăria a fost, cum altfel, James "Jim" Beam. A avut și noroc să o refondeze la finele Prohibiției. Jim Beam managerul e cunoscut pentru faptul că în fiecare seară, la plecarea acasă, lua cu el în Cadillac-ul negru pe care îl conducea, o mostră de drojdie pentru a asigura continuitatea aceleiași tulpini, esențială pentru gustul bourbonului produs de familie. Inclusiv ce bem azi vine din aceeași tulpină, obiceiul continuând de peste 90 de ani. Nu mai există Cadillac-ul original al lui Jim Beam (doar o replică) dar eșantionul de drojdie rulează și azi în fermentatoare.

Afumată de aromele de bourbon, era să uit de Kentucky Fried Chicken. Eu m-am dus direct pe băutură, am uitat de mâncare. Stilul oltenesc- toți ne servim musafirii mai întâi cu băutură. Mâncarea e opțională.

Păi suntem în Kentucky și nimic cu Fried Chicken? În primul rând de ce a puit aici o firmă atât de cunoscută? Pentru că statul în sine este climatic propice pentru fermele de pui. Odată ce ai pui, și rețetarul local e variat. Concret, în orice restaurant sau bar intri, tot meniul e cu pui. Rețetele sudiste au încorporat puiul în toate formele lui: prăjit, copt, fiert, cu sos, uscat. KFC chiar își face reclamă că forma statului seamănă cu profilul unei pulpe de pui.

Ce am mâncat altfel decât la noi? Pulpe de pui cu waffles dulci. O minune. Dar și dacă mănânci așa ceva zilnic, ajungi și tu nu numai de forma, dar și de dimensiunea statului Kentucky.

Ceea ce am mai descoperit la Louisville e că orașul, aflat pe malul râului Ohio, se învecinează direct cu Jeffersonville din statul Indiana (în Indiana s-a născut și colonelul Sanders, cel care a dezvoltat brand-ul KFC). Doar treci podul și ești în alt stat. Nu am pierdut ocazia să dăm cu nasul pe acolo dar nu aprofundat.

Nu închei povestea fără să vă spun că, așa cum Islanda are mai multe oi decât oameni, și Kentucky are mai multe butoaie de bourbon decât populație. În caz de apocalipsă, ai șanse mai mari să găsești un pahar de bourbon decât un om căruia să îi ceri ajutor.

#casăștițpecinevăbazaț