John sau lecția de bunătate

Duminică dimineața. Washington DC. Pe o rută de autobuz "nebătută" încă. Autobuzul mă lasă într-o stație unde trebuie să iau un altul. Mă uit în jur. Sunt singură și mai ales... singura albă din zonă. În dreptul stației, două frizerii modeste. În fața uneia din ele, un tânăr cu căști ascultă muzică stând pe un scaun. Când se mai ridică de pe scaun să deschidă ușa de la frizerie văd că are un handicap locomotor. Mai sunt doi motocicliști cu părul făcut în dread-uri. Mă plimb doi pași la deal, doi pași la vale. 

Trec 5 minute. Mă pomenesc cu tânărul cu căști lângă mine, cu scaunul pe care stătea:

-Uitați. Stați jos.

Îl refuz, încerc să nu par nici agresivă, nici defensivă, dar cei care mă cunosc știu că nu pot fi decât agresivă sau defensivă. Nu cunosc calea de mijloc. Insistă:

-Haideți, stați jos.

Mă așez pe scaunul pe care mi-l plantase lângă stâlpul cu afișul cu numerele autobuzelor care opresc acolo.

-Ce autobuz așteptați?

-D40.

Se retrage în ușa frizeriei. Vine peste un minut.

-Să știți că D40 vine în 5 minute.

- Ai verificat pe aplicație?

-Yes, ma'am!

Stau un minut. Apoi mă duc la el.

-Cum te cheamă?

- John, ma'am.

- Gabriela. (îi întind mâna. Mi-o strânge firesc). Mulțumesc pentru scaun!

- No problem, ma'am.

- Lucrezi aici?

-Da. La frizeriile astea două și mai am una mai în jos la care mă duc.

- Ești frizer?

-Ăăăă... nu, sunt om de serviciu.

- Lucrezi de mult?

-Da. De mult.

-Vii în fiecare zi?

-Da. In fiecare zi. Ceas...Vă vine autobuzul!

- Vrei să faci un selfie cu mine?

-Yes, ma'am.

Atât. Un băiat care a oferit un scaun, pe stradă, unei necunoscute cu părul alb de la care nu a vrut nimic și pe care nu o va mai vedea niciodată. Un gest de duminică dimineața, neaplaudat de nimeni, de o simplitate și de o generozitate imense. Atât avea: un scaun. Mi l-a oferit să stau 5 minute jos, timp în care a stat sprijinit de vitrina frizeriei ca să nu își forțeze prea mult picioarele.

O lecție de duminică dimineața.